duminică, 21 noiembrie 2010

Despre lucruri incepute


si neterminate. Despre renuntari. Despre lehamite.

*
(...)
– Cum mai e afară? îl întrebase Hrisant.
– O pişoarcă de vreme, dar ieşim noi în primăvară, acuş dă iarba şi punem poştalionii la caretă şi să te
ţii, să se uite lumea după noi, ca la urs, că demult aşteaptă...
– Auzi, auzi, făcea şi Vasilică Ghica.
– Ei, să treacă noroaiele astea, să ies la Herăstrău, să v-arăt carozza contelui Burkhardt, nu sunt două în
toată Evropa ca ea...(...)
*
(...)
I se făcuse dor să audă o pasere cântând. Unde vor fi fiind canarii aceia de patru note, pe care nu-i trimisese Princepelui, tot în coliviile lor, ori i-au mâncat pisicile de foame? Dar caii ungureşti, falnici, ce-i băteau pe cei orlofi ai fiului lui Pândele Colportoriul, zis Alexandru Mavrocordat, cel ce speriase Bucurescii cu o asemenea podoabă. Totul pierise în zarea din urmă a vremii. Iusufache se uita la el ca la un nebun când mai întreba de ei.
– Ai uitat, măria ta, că s-au stins şi lighioanele cântătoare, şi caii, care de nemâncare, care de neiubire, că pe toate le-ai lăsat de râpă.
Hrisant nu-i răspundea; se uita numai în cerul adânc al acelei veri. Se simţea slăbit, nu s-ar mai fi sculat din patul lui. Bătea un vânticel dulce, dinspre morile de la Radu Vodă se auzea clănţănitul uscat al roţilor. Miros de nămol şi de gunoi; undeva, în curţile sparte de amiaza leşinată gâgîiau câteva gâşte. (...)
– Câte ceasuri să fie? întrebase pe sluga cea credincioasă.
– Nu mai am ceas, l-am lăsat amanet, zisese fără vreun regret Iusufache.
– Nu, că eşti nebun! Cum aşa?!
– Bine, cum se amanetează, de luna viitoare nu mai am ce-ţi mai da de mâncare. Şi aşa nu prea te înduri, mai mult cu apă te ţii, dar eu, în schimb, trebue să te spăl, să te curăţ, te-ai uitat în oglindă cum arăţi?
Nu se uitase şi nici nu dorea.(...)
*
(...)
Treziri pline de spaime; era în Bucuresci, o ştia după mirosul vechi, de haine putrezite şi de sărăcie,după gustul sălciu al apei băute dintr-un urcior de pământ, după imobilitatea luminii prăfoase de afară, după scârţâitul funebru al aripelor uscate ale morilor de la Radu Vodă.
– Iusufache! Iusufache! striga cu glas neauzit, uscat şi el, şi nimeni nu-i răspundea. De patru zile servitorul nu mai venise. Pe masa de lemn a filegoriei nu se mai vedea nimic, nici urmă de covrig sau de pâine, puţină apă clocită în urcior, atât... Se târâse spre fereastră ca să vadă dacă nu cumva sosea măcar femeia aceea cu farfuria ei de supă fierbinte. Afară nu erau decât câteva găini clocind ouăle în carozza lui dărăpănată din care nu mai rămăseseră decât arcurile. Paznicul Turnului meridian uitase să anunţe ora. Bucurescii cădeau în somnolenţă până spre seară. Nu se ivea nimeni. Cu o milă, nesfârşită, Hrisant privise la fanalele de bronz ale trăsurii dată de contele Bruckhardt. Geamurile de sticlă veneziană fuseseră de multă vreme furate. Uşile erau sparte şi scara, în formă de plic, ruginise. „Parcă ar fi trebuit să fac heretisirea la domnitor, îşi spusese, dar când asta?" Câtă vreme trecuse? Şi în jur nu mai era nimeni, unde fugiseră cu toţii? Îi era foame, ar fi gustat o baclava înainte de moarte, pentru că moartea venise, era undeva aproape, sau se înşela el? Nu se putea să-l fi uitat toţi, într-o dimineaţă urcase cele câteva trepte care duceau în podul miradorului. Toată noaptea auzise o rumegare surdă care venea parcă din pereţi. Era întuneric, nici un ocheţ ca să lase lumina. Aprinsese o luminare şi văzuse uluit cum podelele de lemn foşneau viermii de mătase în sute de frunze de dud. Era o căldură de cloacă şi coconii albi şi aurii străluceau în palide umbre.(...)

http://www.scribd.com/doc/14017463/Saptamana-nebunilor-de-Eugen-Barbu 



2 comentarii:

  1. Qué bello blog, y qué fotografías tan magníficas se comparten aquí. Felicidades desde la Luna.

    RăspundețiȘtergere
  2. adună-mă jumate cu jumate
    şi nu mai lăsa ploaia
    ce-n cornişă-mi bate
    IO

    RăspundețiȘtergere

Persoane interesate