Cel mai la indemna exemplu legat de opera de arta si relativism este exprimarea „arta frumosului”, „frumos”. Frumosul este insasi esenta reprezentativa a relativismului esteticii, ca de altfel si uratul. Cine face afirmatia? Nu este ea o raportare la un sistem de referinta personal, la un cod estetic personal? Nu este relatia estetica o relatie personala a privitorului cu opera de arta, cu obiectul?
Aparent, fotografia este cea care furnizeaza evidenta, ea fiind intr-o relatie mult mai vizibila cu realitatea. Conceptual insa, fotografia pune probleme de receptare ca opera de arta. Relativitatea aprecierii operei de arta este data si de mediul in care este expus obiectul, fotografia. Daca expunerea se produce intr-o galerie, rezultatul este unul spectaculos. Majoritatea privitorilor, alterati de parerea criticilor, a curatorilor, vor vorbi despre o genialitate a autorului. Parerea privitorului este usor „pervertita”. Daca expunem in strada, o lucrare nesemnata a unui autor cunoscut, ea pierde din valoarea de exponat si devine aproape insignifianta. Daca nu exista mediul de expunere, opera nu are inteles. Subiectiva asumare a operei de catre privitor, conduce spre confirmarea unei estetici personale, a propriului gust.
Nu este limbajul fotografic numele pe care îl dam unei forme vizuale de exprimare subiectiv considerate reale, subiectiv perceputa? Artisti cunoscuti sînt judecati eronat prin prisma unei estetici aparente, redata de culoare, forma, încadrare tehnica. Substantialitatea mesajului scapa privitorului, fortat de „frumusetea” pe care autorul a expus-o voit (în cazul artistilor exclusiv „estetici”), sau inconstient (influentati de o anume atractie catre aparenta realitatii). Interpretarea considera de la sine înteleasa experienta senzoriala a operei de arta si porneste de la aceasta premisa. Sarcina privitorului este reductia continutului astfel încat sa ajunga la esenta lucrului însusi. Aici intervine si sarcina autorului, de estompare a impactul subiectiv al operei si de revelare a continutul.
Daca frumosul nu este altceva decat continutul aprecierii subiective, estetica, pana acum socotita stiinta frumosului, nu poate fi o stiinta fiindca, nu poate exista studiu si cu atat mai putin stiinta, a ceva care nu are existenta obiectiva. Se poate impune insa un cod obiectiv universal, la care sa se raporteze toate optiunile, trairile, parerile privitorilor unei opere de arta? Ar fi un fel de „obiectivare a subiectului” privitor. Dar cat de valabil poate fi un astfel de cod obiectiv? El nu ne-ar permite decat sa vedem ceea ce este si cum este o anume opera de arta, dar nu ne poate impune o analiza a ceea ce inseamna in esenta acea opera.
„Un obiect este estetic in masura in care provoaca o apreciere estetica”. Judecata de apreciere a unei opere de arta, in speta a unei fotografii, este o consecinta a perceptiei mele, a legaturii ce se stabileste intre mine – privitorul – si ea – opera de arta – si nicidecum scopul acesteia. Nu vad o fotografie ca sa-mi placa sau sa nu-mi placa, ci imi place sau nu-mi place o fotografie pentru ca o vad, o percep si emit o judecata estetica in privinta ei. Judecata desigur relativa la propriul meu sistem valoric.
Functia descriptiva a fotografiei a fost alterata de trecerea ei în cadrul artelor. Fotografia se supune si ea principiului relativitatii operelor umane, este puternic contextualizata si reprezinta o perspectiva printre atatea alte posibile.
(va urma)
NOTA: Acest material si cele care urmeaza, reprezinta o sinteza realizata dintr-o varietate de surse bibliografice.
bine spus.
RăspundețiȘtergere